Mergi printr-un oraş bucureştean brăzdat de griuri permanente galăţene, îţi cauţi adresa, cauţi casa, apartamentul cu două camere în care te rătăceşti mai tare decât un gps în maghiară. A doua cameră te simte şi râde parşiv şi-ţi vine un miros dulceag de sâmbure. Parcă era pe-un splai sau pe-un bulevard, nici măcar taximetriştii nu folosesc vreo reîncarnare aşa că te afli la treistar aproape de cişmigiu, mai ai puţin şi-ajungi. `Teleportează-te cât mai poţi pe harta asta câcăcioasă!` – e gândul printre gânduri sau aşa îţi place să-ţi numeşti impulsurile.
Îl învârţi din prima, în prima cameră, prin aer, primeşti putere şi se pare că acest coleg de muncă sau de liceu e un ciocan magic al vreunui zeu beat evadat din butoiul cu cidru, îl învârţi atât de tare încât camera devine un romb – Zbang!! Clikom!!!
L-ai scăpat vesel, aproape premeditat şi tot ce mai ştii e că voiai un făraş curat să tragi cu mâna bucăţele mici de nas făcut cioburi. Dar fata miroase bine, îţi zâmbeşte şi ştii că sunteţi vecini în tabelul de chimie, când te gândeşti că abia aţi schimbat câteva instincte telepatice şi ălea bruiate de mizeria altor fantezii, a altei mătase topită de vreo creastă profesionistă…
Kontraziceri 