IX : Babilon, Babel şi alte `boboare`

SCRIITORI CU UNGHIA SUMERIENI, ALE CĂROR TABLETE DE PĂMÂNT NE SPUN POVESTEA ASIRIEI ŞI A BABILONULUI

                                               MARELE CREUZET SEMITIC

          Secolul al XV-lea a fost o epocă a marilor descoperiri. Columb a încercat să găsească o rută înspre insula Kathay şi a dat peste un nou şi neaşteptat continent. UN episcop austriac a întreprins o expediţie ce presupunea o călătorie spre est şi găsirea patriei marelui duce de Moscova, călătorie ce s-a dovedit un eşec total, pentru că Moscova n-a fost călcată de oameni din vest decât în generaţia următoare. Între timp, un veneţian anume pe nume Barbero a explorat ruinele Asiei de vest şi a adus înapoi rapoarte despre o limbă foarte curioasă pe care a găsit-o săpată în pietrele tempelor din Shiraz şi gravată pe bucăţi nenumărate de lut ars. 

Totuşi Europa era ocupată cu multe alte lucruri şi abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea primele „inscripţii cuneiforme” ( numite aşa datorită literelor în formă ascuţită, lat. > „cuneus” ) au fost aduse în Europa de topograful danez pe nume Niebuhr. Apoi a durat treizeci de ani până când un profesor german pe nume Grotefend a descifrat primele patru litere, „D”-ul, „A”-ul, „R”-ul şi „SH”-ul, adică numele regelui persan Darius. Pe urmă, încă douăzeci de ani a trebuit să treacă până un ofiţer englez, Henry Rawlinson, care a găsit faimoasa inscripţie de la Behistun, a dat cheia potrivită lacătului scrierii din Asia de vest.

Comparată cu problema descifrării scrierii cuneiforme, sarcina lui Champollion a fost una uşoară. Egiptenii foloseau imagini. Sumerienii, primii locuitori ai Mesopotamiei cărora le-a venit ideea de a-şi zgâria cuvintele pe tablete de pământ, au renunţat în întregime la imagini şi au dezvoltat un sistem de figuri în V care arăta puţine legături cu imaginile din care au evoluat. Câteva exemple vor lumina acest fapt. La început, o stea desenată cu unghia pe o cărămidă arăta aşa :  .  Acest semn ocupa totuşi prea mult spaţiu iar după o scurtă perioadă când sensul de „paradis” a fost adăugat celui de „stea”, imaginea a fost simplicată în felul următor :   ,  lucru ce a îngreunat şi mai mult puzzle-ul. În acelaşi fel boul s-a schimbat de la    în , iar un peşte din   în .  Soarele, iniţial un cerc simplu  a devenit  .  Dacă am folosi felul sumerian de a scrie astăzi, am face un    să arate ca un .

Acest sistem de transcriere a ideilor pare mai curând complicat, dar a fost folosit de sumerieni, babilonieni, asirieni şi persani cât şi de diferitele grupuri de oameni ce şi-au dorit sălaşul în fertila vale pentru mai mult de treizeci de secole.

                                                               TURNUL BABEL

Povestea Mesopotamiei e una a războaielor şi cuceririlor necontenite. Prima dată au venit din nord sumerienii. Ei erau oameni albi ce trăiau în munţi. EI aveau obiceiul să-şi slăvească zeii pe vârful dealurilor. După ce au intrat în câmpie au construit mici dealuri artificiale pe vârful cărora au construit altare.  Nu ştiau cum să construiască scări şi prin urmare şi-au înconjurat turnurile cu tuneluri înclinate. Inginerii noştri au împrumutat această idee, cum foarte bine se poate observa în gările noastre, unde tuneluri ascendente leagă un etaj de altul. Sumerienii au fost contopiţi în întregime de acele grupuri de oameni ce au intrat mai târziu pe valea fertilă. Totuşi, turnurile lor încă persistă printre ruinile Mesopotamiei. Evreii le-au văzut când au mers în exilul din Babilon şi le-au numit turnurile din Bab-Illi sau turnurile Babel.

NINIVE

În secolul XIV î.e.n. sumerienii au pătruns în Mesopotamia. Foarte curând, au fost înlăturaţi de către akkadieni, unul din multele triburi din deşertul Arabiei cunoscuţi şi sub numele de „semiţi” datorită descendenţei din seminţia Sem, unul din cei trei fii ai lui Noe. O mie de ani mai târziu, akkadienii au fost nevoiţi să se supună unui alt nou şi puternic trib semitic, amoriţii, al cărui rege, pe nume Hammurabi, şi-a construit un palat magnific în Babilon şi care a alcătuit un set de legi oamenilor săi, iar acest cod de lege a făcut ca statul babilonian să fie cel mai bine administrat imperiu al lumii antice. Imediat după, hetiţii – pe care îi găsim şi în Vechiul Testament – au cotropit valea fertilă şi au distrus ce nu au putut să fure. La rândul lor au fost înlăturaţi de urmaşii zeului deşertului, Aşur, care se numeau asirieni şi care au făcut din oraşul Ninive centrul unui vast şi teribil imperiu ce cucerise toată Asia de Vest şi Egiptul şi aduna tribut de la nenumărate populaţii supuse.

La sfârşitul secolului VII î.e.n., tot un trib semitic : haldeii, au restabilit Babilonul şi l-au transformat în cea mai importantă capitală a timpului.

ORAŞUL SFÂNT AL BABILONULUI

Nebucadneţar, cel mai cunoscut dintre regi, a încurajat studiul ştiinţei iar cunoştinţa noastră modernă din rândurile astrologiei şi a matematicii este bazată pe anumite principii fundamentale descoperite de haldei.

În anul 538 î.e.n. un trib crud de păstori perani a invadat acest teritoriu antic şi a răsturnat imperiul haldeilor. Cu două sute de ani mai târziu, la rândul lor, au fost răsturnaţi de Alexandru cel Mare ce a transformat Valea Fertilă, vechiul creuzet al atâtor popoare semitice, într-o provincie greacă. Apoi au venit romanii, iar după romani, turcii, iar Mesopotamia – al doilea centru al civilizaţiei lumii 0 a devenit o pustietate unde movile uriaşe de pământ spuneau o poveste despre gloria de demult.

 

 

Traducere şi imagini după Hendrik Van Loon ©

VIII

Mesopotamia – Creuzetul Civilizaţiei Orientale

O să te conduc până în vârful celei mai înalte piramide şi o să te rog să îţi imaginezi că eşti înzestrat cu ochi de şoim.  Departe, foarte departe, diincolo de nisipurile aurii ale deşertului, vei fi orbit de ceva verde şi sclipitor. Este o vale situată între două râuri. E Paradisul Vechiului Testament. E târâmul misterului şi a miracolului căruia grecii i-au spus : Mesopotamia – „ţara dintre râuri”.

Numele celor două râuri sunt : Eufrat ( numit de babilonieni – Purattu ) şi Tigru ( cunoscut şi ca Diklat ). Îşi începeau cursul din mijlocul zăpezilor din munţii Armeniei, acolo unde arca lui Noe şi-a găsit locul de oprire, şi curgeau prin câmpiile sudice până când ajungeau pe malurile mlăştinoase ale golfului persan. Ele îndeplineau un rol foarte binefăcător. Transformau regiunile aride ale Asiei de vest într-o grădină fertilă.

Valea Nilului atrăgea oameni pentru că le oferea hrană sub nişte condiţii destul de convenabile. „Ţara dintre râuri” era renumită pentru acelaşi motiv. Era o ţară promiţătoare şi atât locuitorii din munţii din nord cât şi triburile care cutreierau prin deşerturile de sud au încercat să revendice acest teritoriu înspre propria şi exclusiva lor posesie.

Constanta rivalitate dintre munteni şi nomazii din deşert a condus la un război interminabil. Numai cei mai puternici şi curajoşi puteau să spere că vor supravieţui şi acest lucru va explica cum a devenit Mesopotamia leagănul unei clase foarte puternice de oameni care erau capabil de a crea o civilizaţie ce era în fiecare aspect la fel de importantă ca cea a Egiptului.

Traducere după Hendrik Van Loon ©

~ ! 5inci Activităţi pentru `Muşchiul` Creierului ! ~

Cu toţii ne promitem că vom fi mereu mai atenţi cu el. Aceste promisiuni pot fi mai uşor de menţinut cu ajutorul  următoarelor mici  sfaturi.

Liderul Lumosity, responsabil cu antrenamentul creierului, a identificat de-a lungul unor cercetări -ce implicau jocuri ce solicitau diverse funcţii- 5 acţiuni simple accesibile oricui pentru a-i îmbunătăţi sănătatea. Fiecare acţiune ocupă foarte puţin timp însă micile îmbunătăţiri se adună vizibil. Prin acest program zilnic vei vedea cât de mult se poate schimba ( în bine! ) creierul tău.

• Creier vs. Muşchi

                                             Cele două se înţeleg destul de rar.

          Acţiune -> Fă exerciţii azi, reia-le abia peste două zile! 

…pentru că…

        … creierul dă randament cu 6% mai mult la 2-3 antrenamente pe săptămână, la 7+ antrenamente deja scade ,

        … un abonament la sală costă, în medie, aprox. 7-800 lei anual, în timp ce un antrenament fitness pentru creier se ceartă mult mai puţin cu buzunarele tale ;

• Citeşte o Carte! *

          Cititorii de cărţi, reviste sau ziare se descurcă mai bine în activităţi ce solicită diverse funcţii şi zone cerebrale.

          Acţiune -> Citeşte oriunde, citeşte pe drum sau într-o fereastră de ore!

…pentru că…

            … fluenţa verbală se îmbunăţăţeşte prin citit şi se foloseşte foarte des pentru a măsura inteligenţa cristalizată ( dependentă în foarte mare măsură de aspectul cultural şi este utilizată în sarcini care cer răspunsuri sau deprinderi învăţate ) ,

         … vei citi 20 de cărţi anual cu 10 minute de lectură pe zi ( la o viteză de 100 pag./h ) ;

*„mesajul e clar şi nu se-ndreaptă către Marte,

De dragu’ diversitaţii, Citeşte-o carte!Dăcă vrei să faci lumină când e pentru tine noapte,
Educă-te singur, 

Frate, citeşte-o carte!”

• O Băutură după o Zi lungă – OK, Like!

        O băutură sau două pe zi sunt corelate cu o funcţionare optimă a creierului.

        Acţiune -> Permite-ţi un moment tolănit cu ceva de băut alături! 

      Într-un pahar de vin sunt stoarse 126 de boabe de struguri …

• Pune mâna pe un didgeridoo*!

          * instrumentul acela muzical de suflat al aborigenilor australieni care se tot auzea în timpul Consiliilor Tribale din seriile Survivor ;

             … sau un Kazoo?  O vioară?  Cine cântase la un instrument muzical cel puţin o dată pe săptămână au avut performanţe mai bune la jocuri.

            Acţiune -> Descoperă-ţi o abilitate chiar în seara asta!

• Dormi oare prea mult?

  
  S-a observat că oamenii care au dormit 10 ore/ noapte s-au descurcat la fel de prost ca aceia care au dormit doar 5 ore.
  
  
  
  Acţiune -> Dormi 7 ore noaptea aceasta (şi următoarele dacă te-ai convins ) ; urmează programul împreună cu restul ponturilor de mai sus,  te vei trezi mâine cu o performanţă maximă a creierului!
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  Fundul Butoiului zice :
          … se spune că Albert Einstein avea nevoie de 10 ore de somn,
       … cercetările arată că somnul M.R.O. (REM) ajută la consolidarea memoriei.
  
  
  
  
                                                                                
  
  
                                                                             Preluat după blogul Lumosity.
  
  

Comentariul literar al unei manele!

Încă din primele versuri, autorul plasează acţiunea într-un mediu feeric.

„‘Ce miracol şi ce vrajă

Stau cu gagica pe plajă'”

Prin folosirea cuvintelor miracol şi vrajă, poetul ne trimite într-o lume magică, interzisă muritorilor de rând. Efectul este completat de plasarea celor doi protagonişti pe plajă – trimitere directă la infinitul mării, care ar putea sugera şi iubirea nesfârşită, dar şi eternitatea. Nisipul ne duce cu gândul la scurgerea timpului, autorul reuşind astfel să îmbine prin folosirea unui singur cuvânt, atât infinitul cât şi perenul.

În următoarele două versuri, poetul doreşte să împace relativa bipolaritate dintre infinit şi peren.

„Am chef de distractie

3 luni de senzatie”

Conştient de clipa fermecată pe care o trăieşte, autorul îşi avertizează ascultătorul (cititorul) că iubirea nesfârşită, dragostea profundă, infinitultul, alfa şi omega, arde intens, asemeni razelor unei zile însorite de vară, comprimându-se în „3 luni de senzaţie”. Necuprinsul este asfel încadrat în limite foarte bine delimitate – trei luni – iar profunzimea sentimentelor umane îmbracă forma senzaţiilor.

Iubirea magică nu are suişuri sau coborâşuri. Aşa cum spune şi poetul, cuvintele de ordine în cazul unei asemenea iubiri sunt cheful şi distracţia alături de gagiu sau gagică.

Folosirea cuvintelor nu este deloc întâmplătoare. Elementele de argou: gagiul, gagica vin să sugereze faptul că cel care vorbeşte este un om asemeni nouă, care însă, conform preceptului biblic, şi-a pus în valoare, talanţii, reuşind să pătrundă într-o lume de vis.

A doua strofă a cântecului descrie opulenţa de care se bucură eroul.

„”Dau o cheie la mertan

S- am plecat pe litoral

Mi-am pus plinul de benzina

Si in dreapta o blondina”

                     „Merţan”-ul face trimitere la stilul de viaţă al marilor padişahi. Folosirea expresiei „plinul de benzină” nu este deloc întâmplătoare. Ea ilustrează verticalitatea convingerilor personajului principal. El nu operează cu jumătăţi de măsură. Totul sau nimic pare a fi deviza după care se conduce.

Noţiunea plin, are şi un sens metaforic. Ea prezintă maturitatea dragostei dintre cei doi, care tind spre perfecţiune. Acest lucru este confirmat şi de termenii cu care este descrisă marea iubirea a personajului nostru. Fata cu care se iubeste eroul principal nu este o fată oarecare. Ea este o „blondină” – simbol al frumuseţii feminine, aşezate la dreapta bărbatului. Afirmaţia este întărită în versul al doilea din cea de a treia strofă.

„Am mertanul de mult timp

Si-o blondina prototip

E a mea numai a mea

Si-mi petrec vara cu ea”

Hiperbola „blondină prototip” descrie în profunzime calităţile greu de egalat ale iubitei, ea fiind o fiinţă unic ă. Prin folosirea unui termen tehnic pentru a-şi descrie iubita – „prototip” – autorul ne reaminteşte că dragostea lui este asemeni ţinuturilor exotice, fascinante dar încă neexplorate în profunzime, afirmaţia fiind întărită şi de plasarea poveştii în anotimpul de vară.

Ultima strofă descrie actul de iubire dintre cei doi. În primele două versuri, ne este prezentată atmosfera care domneşte între îndrăgostiţi.

„Marea neagra e calduta

Blonda-i sexy si finuta”

Iubirea se consumă în apa caldă a mării. Cristalinul mării descrie sentimentele celor doi iar căldura apei descrie relaţia dintre ei. Dragostea dintre cei doi este imună la scurgerea timpului

„Ziua stau cu ea la soare

Noaptea o scot la plimbare”

(doar noaptea te rugăm)

Succesiunea zi noapte nu poate perturba trăirile profunde alte tinerilor îndrăgostiţi, dar autorul lasă o portiţă de ieşire din această idilă aproape perfectă. Folosirea termenului „noaptea” din ultimul vers avertizează cititorul că totul poate fi perfectibil, chiar şi iubirea, iar dacă peste iubirea dintre cei doi s-ar lăsa întunericul – lucrul ideal şi necesar, eroul va trece şi peste acest obstacol. Este vorba doar de 3 luni de distracţie.

~ THE END ~

VII : Povestea Egiptului

Răsăritul şi Asfinţitul Egiptului

RÂUL Nil era un prieten cumsecade dar ocazional era şi un normator. A învăţat pe oamenii care trăiau de-alungul ţărmului său nobila artă a muncii colective. Ei depindeau unii de alţii pentru a construi tranşee de irigaţie şi pentru a repara fisurile din baraje. În felul acesta, s-au obişnuit cum să se înţeleagă cu vecinii iar acest contract nescris al beneficiului mutual s-a dezvoltat treptat într-un stat organizat.

Apoi, un om a ajuns să capete o putere mai mare decât majoritatea vecinilor săi şi a devenit liderul comunităţii şi comandantul lor suprem în momentele de invazie ale invidioşilor vecini din vestul Asiei aspura văii lor prospere. Cu timpul, el ajungea regele lor şi stăpânea toată întinderea de la Mediterană până la munţii din vest.

Totuşi, aceste aventuri politice ale vechilor faraoni ( cuvântul însemna „omul ce locuieşte în casa mare ) interesa de puţine ori pe răbdătorul şi muncitorul ţăran al câmpului. Astfel, aprovizionat, nu era obligat să plătească mai multe taxe regelui său mai mult decât ar fi cuvenit el; acceptase supunerea faţă de faraon în acelaşi mod cu o făcuse cu cea faţă de atotputernicul Osiris.

Lucrurile stăteau altfel atunci când un invadator străin venea şi îi fura tot ce deţinea. După douăzeci de secole de viaţă independentă, un trib sălbatic de păstori arabi, numiţi Hyksos, au atacat Egiptul, şi pentru cinci sute de ani aceştia au rămas stâpânii văii Nilului.

Aceştia nu erau foarte simpatici şi deloc populari şi o ură la fel de mare a fost simţită şi pentru evreii care au sosit în ţinutul Goşen pentru a găsi adăpost după lunga lor rătăcire prin deşert şi care au ajutat uzurpatorul străin lucrând în serviciul său ca adunători de taxe şi funcţionari de stat.

Însă imediat după anul 1700 î.Hr. locuitorii Tebei au pornit o revoluţie şi după o lungă luptă tribul Hyksos au fost alungaţi din ţară iar Egiptul a redevenit liber.

O mie de ani mai târziu, când Asiria a cucerit toată partea vestică a Asiei, Egiptul a intrat sub dominaţia imperiului ce aparţinea lui Sardanapalus. În secolul VII î.Hr. a revenit încă o dată la starea de stat independent ce se supunea stăpânirii unui rege ce trăia în oraşul Saïs de pe Delta Nilului. Dar în anul 525 î.Hr., Cambyses, regele perşilor, a luat în stăpânire Egiptul iar în secolul al IV-lea când Persia a fost cucerită de Alexandru cel Mare, Egiptul a devenit de asemenea o provincie Macedoneană. Şi-a câştigat o urmă de independenţă după ce unul din generalii lui Alexandru s-a proclamat rege al unui nou stat egiptean şi a fondat dinastia Ptolemeilor care îşi avea sălaşul în oraşul proaspăt ridicat, Alexandria.

În sfârşit, în anul 89 î.Hr., au venit romanii. Ultima regină egipteană, Cleopatra, a încercat din răsputeri să salveze ţara. Frumuseţea şi farmecul său erau mai periculoase pentru generalii romani mai mult decât jumătate de duzină de leşuri de soldaţi egipteni. Era ca o sabie cu două tăişuri ce avea ca ţintă inimile cuceritorilor romani. Însă în anul 30 î.Hr., Augustus, nepotul şi moştenitorul lui Cæsar, a poposit în Alexandria. El nu împărtăşea admiraţia unchiului său faţă de adorabila prinţesă. În schimb, i-a distrus armatele cruţându-i totuşi viaţa obligând-o, ca o pradă de război, să participe în marşul triumfal. Când Cleopatra a aflat de planul acesta s-a sinucis înghiţind otravă. Iar Egiptul a devenit o provincie romană.

Traducere după Hendrik Van Loon ©

VI : Piramida, un Fel de Lanţ la Gât

                              ÎNCEPUTUL CIVILIZAŢIEI ÎN VALEA NILULUI

VALEA NILULUI

    ISTORIA omului pote fi decât consemnările unei creaturi înfometate în căutare de… hrană. Oriunde era hrană din belşug acolo se îndrepta şi omul să „îşi aşeze cortul”.

Valea Nilului şi-a câştigat renumele probabil mai devreme. Din interiorul Africii, din deşertul Arabiei şi din părţile de vest ale Asiei oamenii au migrat în grup spre Egipt pentru a se bucura de bogăţiile acelor pământuri. Împreună, aceşti invadatori şi-au creau o nouă rasă proprie care se autointitula : „Remi” sau „Bărbaţii” în acelaşi mod cum uneori noi numim America – „Pământul lui Dumnezeu”. Ei aveau motive serioasă să mulţumească sorţii ce i-a condus pe această fâşie de pământ îngustă. În vara fiecărui an, Nilul trasforma toată valea într-un lac de mică adâncime iar când apele se retrăgeau, câmpiile şi păşunile erau acoperite cu centimetri buni de  pământ din cel mai fertil.

În Egipt, un râu binefăcător făcea munca a un milion de oameni şi făcea posibilă hrănirea populaţiei supraaglomerate a primelor oraşe, despre care nu avem nicio informaţie. E adevărat faptul că nu tot pământul arabil se afla în vale. Însă, un sistem complex de canale şi scripeţi de fântână cărau apa de la nivelul râului până în vârful celor mai înalte maluri şi un sistem de irigare şi mai complex brăzda cu şanţuri toată întinderea.

VALEA EGIPTULUI

    În timp ce omul preistoric era obligat să petreacă şaisprezece ore pe zi adunând hrană pentru el şi membrii tribului, ţăranul egiptean sau locuitorul oraşului egiptean se poate spune că trăia în tihnă. Acesta îşi folosea timpul liber pentru a-şi confecţiona mai multe lucruri dintre care majoritatea erau ornamentale şi foarte puţin folositoare.  

   Mai mult decât atât, într-o zi a descoperit că al său creier era capabil să producă tot felul de gânduri care nu aveau nicio legătură cu probleme legate de hrană, somn şi găsirea unui adăpost pentru copii. Egipteanul a început să speculeze asupra diferitelor probleme ciudate cu care era confruntat. De unde veneau stelele? Cine producea zgomotul tunetului care îl înspăimânta atât de tare? Cine făcea ca râul Nil să crească cu atâta regularitate încât era cu putinţă să te-ajuţi de inundaţiile anuale pentru a alcătui calendarul? Cine era el însuşi, o creatură ciudată înconjurată din toate părţile de moarte şi boală şi totuşi încă era fericită şi plină de voioşie?

      El se întreba atât de mult iar anumiţi oameni chiar s-au simţit datori să iasă inainte şi să investigheze aceste mistere punând la bătaie cele mai bune abilităţi ale lor. Egiptenii îi numeau „preoţi”; aceştia au devenit gardienii gândurilor lor şi erau creditaţi cu un mare respect în comunitate. Erau oameni foarte învăţaţi ce erau încredinţaţi cu sarcina sacră de a păstra consemnările scrise. Ei au înţeles că nu e bine pentru om ca el să se gândească doar la avantajul de moment şi atrăgeau atenţia asupra zilelor din viitor atunci când sufletul său va dăinui diincolo de munţii din vest şi va trebui să dea socoteală despre faptele sale lui Osiris, zeul puternic care era stăpânul viilor şi al morţilor şi care judeca acţiunile oamenilor conform valorilor lor.  Şi într-adevăr, preoţii au concentrat atât de mult aceste concepte despre zilele viitoare pe tărâmul lui Isis şi Osiris încât oamenii au început să privească viaţa ca pe o scurtă pregătire pentru viaţa de apoi şi astfel au transformat fecunda vale a Nilului într-un teren dedicat morţii.

        Într-un mod ciudat, egiptenii au ajuns să creadă că niciun suflet nu putea să intre pe tărâmul lui Osiris fără posesiunea corpului care a fost locul său de rezidenţă în această lume. Astfel, imediat cum un om murea, rudele sale îi luau corpul şi îl îmbălsămau. Timp de săptâmâni întregi era înmuiat într-o solutie de oxid de sodiu iar apoi era umplut cu gudron. Cuvântul persan pentru gudron era „mumiai” iar corpul îmbălsămat a fost denumit „mumie”. Era înfăşurat în metri de pânză preparată special şi era pus într-un sicriu special conceput pentru a fi pregătit pentru ultimul său cămin. Un mormânt egiptean era un adevărat cămin unde corpul era înconjurat de piese de mobilier şi instrumente muzicale ( pentru a atenua lungile ore de aşteptare ) şi de mici statui înfăţişând bucătari, pitari şi frizeri ( iar ocupantul acestui cămin întunecat trebuia să fie aprovizionat cu o cantitate decentă de hrană şi nu trebuia să „plece” nebărbierit).

                                  CONSTRUIREA PIRAMIDELOR

Prima dată, aceste morminte erau săpate în piatra munţilor din vest, dar pe măsură ce egiptenii s-au mutat spre nord au fost obligaţi să-şi construiască cimitirele în deşert. Deşertul era oricum plin de animale sălbatice şi în mod egal plin de tâlhari la fel de sălbatici care pătrundeau în morminte şi deranjau liniştea mumiilor sau furau bijuteriile care erau îngropate împreună. Pentru a preveni aceste profanări egiptenii au început să construiască grămezi de pietre pe morminte. Aceste mici grămezi au început să crească în înălţime deoarece oamenii bogaţi ridicau grămezi mai mari decât cei săraci iar asta era o competiţie acerbă pentru a se vedea cine ridica cel mai mare deal de pietre.

Recordul a fost stabilit de către regele Khufu, pe care grecii îl numeau Cheops şi care a trăit cu treizeci de secole înainte de era noastră. Tumulul său, căruia grecii îi spuneau „piramidă” ( cuvântul egiptean pentru „înalt” era pir-em-us ) avea o înălţime de peste cinci sute de picioare. Acoperea mai mult de doisprezece hectare de deşert, asta însemnând de trei ori mai mult spaţiu cât ocupă biserica Sf. Petru, cel mai mare edificiu al lumii creştine.

Timp de douăzeci de ani, peste o sută de mii de oameni erau angrenaţi în căratul pietrelor necesare de pe partea cealaltă a râului – transportându-le peste Nil ( cum au reuşit să facă asta reprezintă încă o enigmă ), târâindu-le pe distanţe mari prin deşert şi într-un final erau înălţate în poziţia corectă. Arhitecţii şi inginerii regelui şi-au făcut treaba atât de bine încât pasajul îngust care ducea înspre mormântul regal din inima monstrului de piatră nu şi-a deformat forma din cauza greutăţii miilor de tone de piatră ce apăsau asupra-i din toate părţile.

 

Traducere şi imagine după Hendrik Van Loon ©

V : Butonul REC > se Aprinde

        EGIPTENII INVENTEAZA ARTA SCRISULUI – BUTONUL CU REC. SE APRINDE!

ACEŞTI primi strămoşi ai noştri care au trăit în marea pustietate europeană învăţau rapid multe lucruri. Se poate spune fără emoţii faptul că în scurt timp au renunţat la obiceiurile sălbatice şi şi-au dezvoltat o civilizaţie proprie. Brusc, izolarea lor a luat sfârşit. Fuseseră descoperiţi.

Un călător de pe un tărâm necunoscut din sud a avut curajul să treacă marea şi defileurile înalţilor munţi iar drumul său l-a purtat pe continentul european populat de oamenii sălbatici. Acesta venea din Africa. Pornise din Egipt.

Valea Nilului a cunoscut un grad mare de civilizaţie cu mii de ani înainte ca oamenii din vest să viseze la o furculiţă, o roată sau o casă. Şi astfel, ne vom abandona stră-stră-străbunicii în peşterile lor pentru a visita ţărmurile de sud şi de est ale Mediteranei, unde s-a înălţat prima şcoală a umanităţii.

Egiptenii ne-au învăţat multe lucruri. Erau nişte fermieri iscusiţi. Ştiau tot despre irigaţie. Au construit temple după care mai apoi Grecii s-au inspirat şi care au servit drept modele primordiale pentru bisericile în care ne închinăm astăzi. Ei au inventat un calendar ce s-a dovedit un instrument foarte util pentru măsurarea timpului; cu schimbări minore, acesta a supravieţuit până în zilele noastre. Dar cel mai important, egiptenii au învăţat cum să imortalizeze vorbele spre beneficiul generaţiilor următoare : au inventat arta scrisului.

Suntem atât de obişnuiţi cu ziarele, cărţile şi revistele încât ni se pare de la sine înţeles faptul că lumea a fost mereu în stare să citească şi să scrie. De fapt, scrisul, cea mai importantă invenţie, este destul de nou. Fără documente scrise am fi ca pisicile sau ca şi câinii ce-şi pot învăţa pisoii şi căţeluşii câteva lucruri simple şi care, fără abilitatea de a scrie, nu deţin nicio cale în care să se folosească de experienţa generaţiilor anterioare de pisici şi câini.

În primul secol dinaintea erei noastre, când romanii au ajuns în Egipt, au găsit valea plină de mici desene ciudate ce păreau a fi indicii despre istoria acelei ţări. Dar romanii nu erau interesaţi de „nimicul străin” şi nu s-au întrebat despre originea acestor figuri bizare ce acopereau zidurile templelor şi palatelor la fel ca şi nenumărate grămezi de hârtie de papirus.   Ultimul dintre preoţii egipteni care înţelegea arta sacră a acestor desene murise cu câţiva ani înainte. Egiptul, privat de independeţă a devenit un depozit plin cu documente istorice importante pe care nimeni nu le putea descifra şi care nu aveau nicio utilitate, nici pentru om nici pentru animale.

Şaptesprezece secole au trecut iar Egiptul a rămas un tărâm al misterului. Dar în 1798, un general francez numit Bonaparte s-a întâmplat să viziteze estul Africii pentru a-şi pregăti atacul asupra coloniilor indiene britanice. El nu a trecut de Nil, iar expediţia sa a fost un eşec. Totuşi, accidental, faimoasa expediţie franceză a rezolvat problema desenelor-limbă a Egiptului antic.

Într-o zi un tânăr ofiţer francez, plictisit de viaţa posomorâtă a micii sale fortăreţii de pe râul Rosetta ( o gură a Nilului ) a decis să-şi petreacă câteva ore libere cercetând ruinele Deltei Nilului. Şi iată! a găsit o piatră care l-a derutat foarte mult. Ca orice altceva din Egipt era acoperită cu mici figuri. Dar această mică bucăţică de bazalt negru era diferită de orice altceva fusese descoperit. Avea trei inscripţii. Una dintre ele era în greacă. Limba greacă era cunoscută. „Tot ce trebuie să fac,” s-a gândit el, „este să compar textul grecesc cu figurile egiptene şi ele îşi vor dezvălui astfel secretele.”

Planul părea destul de simplu dar a durat mai mult de douăzeci de ani pentru a rezolva enigmă. În anul 1802, un profesor francez numit Champollion a început să compare textele greceşti şi egiptene de pe faimoasa piatră Rosetta. În anul 1823 el a anunţat că a descoperit sensul a paisprezece figuri. După o scurtă bucată de timp a murit extenuat de muncă, dar principiile de bază a scrierii egiptene au ieşit la lumină. Astăzi, povestea văii Nilului e mai cunoscută decât povestea râului Mississippi. Deţinem o cronică scrisă ce acoperă patru mii de ani de istorie.

Cum anticele hieroglife ( cuvântul înseamnă „scriere sacră” ) egiptene au avut un rol atât de important în istorie, ( câteva, într-o formă modificată, şi-au găsit locul în propriul nostru alfabet ) ar trebui să ştii ceva despre sistemul ingenios ce a fost folosit acum cincizeci de secole pentru a conserva cuvântul vorbit spre uzul generaţiilor următoare.

Desigur, ştii ce înseamnă o limbă a semnelor. Fiecare poveste indiană de pe plaiurile vestice are un capitol dedicat mesajelor neobişnuite sub forma unor mici desene ce arată câţi bivoli au fost omorâţi şi câţi vânători erau într-un anumit trib. De obicei nu este greu să înţelegi semnificaţia unor astfel de mesaje.

Egipteana antică, pe de altă parte, nu era o limbă a semnelor. Oamenii inteligenţi ai Nilului au trecut de acest nivel cu mult înainte. Desenele lor însemnau cu mult mai mult decât obiectul reprezentat, iar asta voi încerca să explic şi eu.

Să presupunem că eşti Champollion, şi că examinezi o stivă de foi de papirus toate umplute de hieroglife. Deodată dai peste un desen ce înfăţişează un om cu o seceră. „Foarte bine,” ai spune, „asta înseamnă că un fermier a ieşit la recoltat”. Apoi iei alt papirus. Acesta spune povestea unei regine care a murit la optzeci şi doi de ani. În mijlocul unei propoziţii apare un desen cu un om o seceră. Reginele de optzeci şi doi de ani nu manevrau secere. Prin urmare desenul trebuie să însemne altceva. Dar ce?

Acesta e misterul pe care francezul l-a dezlegat într-un final. El a descoperit că egiptenii au fost primii care au folosit ceea ce numim noi acum „scriere fonetică” – un sistem de caractere ce reproduc sunetul ( sau fonul ) cuvântului vorbit şi care face posibilă pentru noi transcrierea tuturor cuvintelor într-o formă scrisă cu ajutorul câtorva puncte şi liniuţe.

Să ne întoarcem o clipă la individul cu secera. Cuvântul „seceră”  înseamnă ori o unealtă anume pe care o găseşti în atelierul unui agricultor, ori perfectul simplu ( pers. a III-a, sg. ) a verbului „a secera”.

Acesta a fost procesul cuvântului pe parcursul secolelor. În primul rând a însemnat numai acea unealtă pe care o reprezenta. Apoi acel înţeles a fost pierdut şi a devenit participiul unui verb. După câteva secole, egiptenii au pierdut din vedere amândouă dintre înţelesuri iar desenul    a ajuns simbol pentru o singură literă : litera „S”. O scurtă propoziţie va arăta ce vreau să zic. Aici este o propoziţie sub formă de hieroglife.                     

Un   înseamnă ori unul dintre cele două lucruri din cap ce-ţi permite să vezi ( eng. `eye`) , ori înseamnă „eu” (eng. `I`), persoana care vorbeşte [ ai ].

Un   este ori o insectă care adună miere, ori reprezintă verbul „a fi” ( eng. `to be`) care înseamnă „a exista”. Totuşi, poate fi prima parte a unui verb ca „a deveni” sau „a se purta”. În acest caz este urmat de   care înseamnă ( eng. leaf ) „frunză” – bee + leaf -> believe ->[ bə liv ].

Despre „ochi” ştim cu toţii.

În sfârşit avem un ultim desen :  .

Este o girafă. Este parte a vechii limbi-semn din care s-au dezvoltat hieroglifele.

Poţi acum să citeşti acea propoziţie fără bătăi de cap.

„Cred că am văzut o girafă.”

Inventând acest sistem pe parcursul a  mii de ani, egiptenii puteau scrie orice doreau folosind aceste „cuvinte ambalate” pentru a trimite mesaje prietenilor, pentru a-şi controla afacerile şi pentru a marca istoria ţarii pentru ca viitoarele generaţii să profite de greşelile din trecut.

Traducere şi imagine după Hendrik Van Loon ©

IV : Preistoric dar Destoinic

OMUL PREISTORIC ÎNCEPE SĂ-ŞI CONFECŢIONEZE LUCRURI.

Omul TIMPURIU nu ştia ce înseamnă timpul. Nu ţinea urma zilelor de naştere sau a aniversărilor de căsătorie sau a momentului morţii sale. Nu deţinea noţiunea de : zile, săptămâni sau ani. Dar într-un mod generic urmărea trecerea anotimpurilor, asta pentru că observase că iarna aspră era urmată invaribil de blânda primăvară – care la rândul ei înflorea într-o vară fierbinte, moment  când fructele se coceau, apoi vara se termina când oaspeţi ai vântului măturau frunzele din copaci şi o însemnată parte din animale se pregăteau pentru somnul lung de hibernare.

Dar acum, ceva neobişnuit şi mai degrabă înfricoşator s-a întâmplat. Era ceva în neregulă cu vremea. Zilele calde ale verii veniseră prea târziu. Fructele nu s-au copt. Vârfurile munţilor care erau de obicei inundate de verdeaţă zăceau acum ascunse sub povara unei pături groase de zăpadă.

Astfel, într-o dimineaţă, câţiva oameni sălbatici, diferiţi de celelalte creaturi ce trăiau în acel cartier , au coborât din zona culmilor înalte. Aceştia oameni arătau costeliv şi robi ai înfometării. Scoteau sunete neinteligibile pentru restul. Se pare că se referau la faptul că le era foame. Nu era destulă hrană pentru amândouă grupurile de locuitori, nativii şi noii veniţi. Când cei din urmă au încercat să rămână mai mult de câteva zile, o bătălie teribilă  s-a iscat, bătălie ce implica gheare mai mult decât unghii iar familii întregi au fost ucise. Ceilalţi au scăpat înspre coastele muntoase ajungând să moară în următorul viscol.

Totuşi, oamenii din pădure au tras o sperietură zdravănă. Zilele deveneau mai scurte iar nopţile mai reci pe măsură ce trecea timpul.

Într-un sfârşit, într-o depresiune dintre două dealuri s-a ivit o mică bucată de gheaţă verde. Foarte rapid aceasta creştea în viteză şi mărime. Un gheţar gigantic venea alunecând la vale.  Pietre uriaşe erau împinse în jos. Cu sunetul a zeci de mii de vijelii, torente cu amestec de gheaţă, noroi şi pietre de granit se rostogoleau într-o învălmăşeală ce a însemnat pentru oamenii din pădure o moarte mai mult sau mai puţin liniştită în somn. Copaci masivi, vechi de secole transformaţi într-o secundă în surcele. Apoi a început să ningă.

A nins fără oprire luni întregi. Toate plantele au pierit iar animalele rămase au fugit în căutarea soarelui dinspre sud. Omul şi-a urcat odraslele pe umeri şi s-a alăturat lor. Dar el nu putea călători la fel de repede aşa că i-a fost dat să aleagă între gândire rapidă sau moarte rapidă. Se pare că a preferat-o pe cea dintâi deoarece a reuşit să supravieţuiască celor patru ocazii în care nemiloasele perioade glaciare au ameninţat viaţa tuturor fiinţelor de pe pământ.

În primul rând era necesar ca omul să se îmbrace cu haine pentru a nu degera. A învăţat cum să sape găuri şi cum să le acopere cu frunze şi crengi; capcane în care prindea urşi sau hiene pe care ulterior le curma viaţa cu o piatră iar a căror blană îi folosea la confecţionarea de haine pentru el şi familia sa.

Următoarea problemă a fost cea a adăpostului. O problemă simpă. Multe animale aveau obiceiul de a dormi în peşteri întunecate. Astfel, omul le-a urmat exemplul, mai mult, a alungat animalele afară din adăposturile lor confortabile şi şi-a înfipt în loc steagul său.

Chiar şi-aşa, climatul era prea sever pentru mulţi dintre ei iar cei bătrâni şi cei tineri au murit într-un ritm covârşitor. Totuşi, unui geniu i-a venit ideea de a folosi focul. Odată, în timpul vânătorii, a nimerit într-un incendiu de pădure. Şi-a adus aminte că fusese aproape ars de viu de acele flăcări. Până aici focul a fost un vrăjmaş. Acum a devenit un prieten.  A adus un copac căzut la pământ de afară

în peşteră şi l-a aprins prin focul mocnit al crengilor altui copac. Lucrul acesta a transformat peştera într-o cameră de lux …

Şi aşa se face că într-o seară un pui mort a căzut în foc. Nu a fost până ce nu s-a prăjit bine. Omul a descoperit că gustul cărnii era considerabil mai bun când era gătit şi din momentul acela s-a descotorosit de vechiul său obicei împărtăşit şi cu celelalte animale şi a început să-şi pregătească hrana.

În felul acesta mii de ani s-au scurs. Numai oamenii ce aveau creierul cel mai dezvioltat au supravieţuit. Ei au trebuit să se lupte zi şi noapte împotriva frigului şi a foametei. Au fost practic obligaţi să inventeze unelte. Au învăţat cum să ascută pietrele în topoare şi cum să facă ciocane. Au fost constrânşi să-şi facă provizii de hrană pentru a se pune la adăpost de lungile nopţi glaciare ale iernii şi de asemenea au aflat că lutul poate fi modelat în formă de vase şi întări mai apoi sub acţiunea razelor solare. Şi astfel perioada glaciară, ce ameninţase distrugerea rasei umane, a devenit cea mai de preţ lecţie deoarece a forţat omul să-şi pună la contribuţie creierul.

 

 

Traducere şi imagine după Hendrik Van Loon ©

III : Cranii Timpurii

NOI ştim foarte puţin despre primii oameni „adevăraţi”. Nu am văzut niciodată fotografii cu ei. Am săpat adânc în straturi de pământ preistoric şi câteodată am şi găsit bucăţi din oasele lor. Aceste oase stau îngropate printre scheleturile animalelor ce au dispărut de mult tip de pe faţa pământului.

Antropologii ( oameni de ştiinţă erudiţi care îşi dedică vieţile studiul omului ca şi membru al regnului animal ) au luat aceste oase şi au fost în stare să reconstruiască cu o acurateţe apreciabilă cei mai tineri strămoşi ai noştri.

Stră-străbunicul rasei umane era un mamifer urât şi nu prea atrăgător. Era destul de mic, mult mai mic decât oamenii de astăzi. Arşiţa soarelui şi vântul muşcător al iernii i-au colorat pielea într-o nuanţă de maro închis. Capul său şi mare parte din corp, braţele şi picioarele de asemenea, erau acoperite cu un păr lung şi aspru. Avea degetele foarte subţiri, totuşi puternice, care îi făceau  mânile să pară ca cele ale unei maimuţe. Fruntea lui era joasă iar maxilarul era ca unul de animal sălbatic ce-şi foloseşte dinţii atât ca o furculiţă cât şi un cuţit.            Nu purta haine. Nu văzuse foc cu excepţia flăcărilor vulcanilor intermitenţi şi neliniştiţi care îşi revărsau lava şi fumul peste pământ.

EL trăia în negura umedă a pădurilor vaste la fel cum pigmeii din Africa trăiesc astăzi. Când simţea junghiul foamei mânca frunze crude şi rădăcini de plante sau  subtiliza ouă  vreunei păsări iritate pentru a-şi hrăni propriile progenituri. Din când în când, după o vânătoare lungă şi răbdătoare, prindea o vrabie sau un mic câine sălbatic sau poate un iepure. Astfel carnea era mâncată crudă pentru că nu descoperise încă gustul mai bun al mâncării gătite.

În timpul zilei, această fiinţă umană primitivă era în căutare de pradă,  cu alte cuvinte : hrană.

Când noaptea îşi cobora pleoapele pe pâmânt, îşi ascundea soţia şi copii într-o scorbură de copac sau în spatele unor bolovani pe măsură, asta pentru că era înconjurat peste tot de animale feroce iar când era întuneric aceste animale îşi ascuţeau simţurile căutând de asemenea hrană pentru propriii lor pui, şi… erau încântate de gustul cărnii de om. Era o lume în care trebuia să vânezi sau să fii vânat, iar viaţa era foarte nefericită din cauza fricii şi mizeriei care o cuprindea.

Vara, omul era expus razelor arzătoare de soare, iar iarna copii deveneau sculpturi de gheaţă inerte în braţele sale. Când o asemenea creatură se rănea, ( iar vânatul animalelor însemna oase rupte ori glezne luxate ) nu avea pe nimeni care să-i poarte de grijă şi era supus unei morţi oribile.

Ca multe dintre animalele ce împânzesc grădina zoologică în sunetele lor ciudate, oamenilor timpurii le plăcea sporovoiala. Altfel spus ei repetau la nesfârşit aceeaşi vorbire păsărească deoarece auzul propriilor voci le provocau plăcere. În scurt timp au învăţat că pot să folosească acest sunet gutural pentru a-şi avertiza confraţii oricând vreun pericol îi ameninţa, astfel, individul emitea mici ţipăte care erau decriptate sub forma a : „Uite un tigru!” sau „Vin cinci elefanţi”. Apoi grupul mârâia ceva înapoi iar acest mârâit însemna : „Îi vedem!” sau „Hai să fugim să ne-ascundem!”. Şi probabil aceasta a fost originea limbii.

Dar, cum am spus mai devreme, despre aceste începuturi ştim foarte puţin. Omul primitiv nu a avea niciun fel de unelte şi nu-şi construia case. Trăia şi murea făra a lăsa vreo urmă a existenţei sale, cu excepţia unui mănunchi de oase şi bucăţi de craniu. Acestea ne arată că acum multe mii de ani lumea era locuită de nişte mamifere care erau destul de diferite de celelalte animale – ce probabil s-au dezvoltat din alt animal de tip primată ce a învăţat să meargă pe membrele inferioare şi să-şi folosească labele din faţă ca şi mâini – şi care erau cel mai probabil înrudite cu fiinţele ce reprezintă strămoşii noştii de proximitate.

Mult prea puţin cunoaştem iar restul este întuneric.

Traducere şi imagine după Hendrik Van Loon ©

II : Punerea în Scenă

NOI trăim sub un semn de întrebare gigant.

Cine suntem?

De unde venim?

Încotro ne îndreptăm?

Încet, dar cu un curaj neobosit tot împingem semnul întrebării mai departe spre linia îndepărtată, diincolo de orizont, de unde sperăm să aflăm un răspuns.

Nu am ajuns foarte departe.

Nu știm foarte multe încă, totuși am ajuns la punctul în care ( cu o judecată rezonabilă )  putem să ne dăm cu părerea despre multe lucruri.

În acest capitol vă voi povesti cum a fost așezată ( conform credinței cele mai ortodoxe ) scena pentru prima apariție a omului.

Dacă reprezentăm perioada în care era posibilă existența viețuitoarelor pe planetă cu o linie de lungimea aceasta,

atunci scurta linie, imediat de sub ea, indică perioada în care omul ( ori o creatură mai mult sau mai puțin umană ) a trăit pe acest pământ.

Ultimul care a sosit a fost omul, tot el a fost primul care și-a folosit creierul în scopul cuceririi forțelor naturii. Acesta e motivul pentru care suntem interesați să-l studiem pe el, și nu pisicile sau caii sau oricare alte animale, care în felul lor au în spate un fir cronologic al dezvoltării foarte interesant.

Traducere şi imagine după Hendrik Van Loon ©