A fi tăcut este interpretat uneori ca timiditate, anxietate, caracter slab etc. Totuși interpretările unuia sau a altuia sunt zguduite din rutina cu care sunt propulsate de întrebări cum ar fi : de ce vorbești și pentru cine?, care este destinația cuvintelor tale? sau : faptele tale culeg ceea ce seamănă cuvintele și invers? etc.
A vorbi este perfect natural, se știe despre prezența intrinsecă a tiparelor de limbaj în creier, însă de multe ori vorbele noastre sunt doar adieri de vânt, se simt/ aud pe moment iar în scurt timp dispar printre frunzele copacilor.
Cum și când vorbim? Ar fi absurd să prezentăm actul vorbirii ca pe o supă de legume, totuși la fel de intrinsec mi se pare, precum capacitatea și/ sau nevoia de a comunica, capacitatea de discernământ care este aproape sinonimă cu conștiința care o include și care este prezentă în același creier – ghidată și de premise genetice.
Astfel, pentru a comunica eficient, politicos și rezonabil este necesară o observare temeinică a sinelui și o auto-analiză temeinică a gândurilor – această rampa de lansare a modului de a fi , o disciplină aplicată metodic și fără excepție, precum și urmărirea circulației între aceste două sensuri, ele influențându-se interactiv și continuu.
Una dintre greșelile frecvente ar putea fi tentația de „a vorbi” în minte, ca și cum ai bate la tobe cu căștile pe urechi, nu auzi nici cât de tare bați, nici pe vecinul din țeavă.
Așadar ne-am trezit în mijlocul oceanului din ceea ce părea a fi o plimbare cu barca pe lac…
Kontraziceri 