De citit…sorţii

 Soartă păcătoasă! Nu te-am blestemat niciodată că ai apărut, te blestem că nu te mai arăţi. N-o fi cumva o nouă invenţie a ta, fiinţă de neimaginat, singur lucru care rămîi din această epocă în care necesitatea a dat naştere libertăţii, iar libertatea s-a lăsat înşelată şii a reintrat în burta mamei sale?
                 Tu, singura mea confidentă, singura fiinţă pe care o cred capabilă să-mi fie aliat şi duşman, mereu aceeaşi în ciuda diversităţii tale, mereu imaginabilă, mereu enigmă! Tu, pe care te iubesc din tot sufletul meu, tu după imaginea căreia mă creez pe mine însumi, de ce nu apari? Nu cerşesc, nu te implor umil să te arăţi astfel sau altfel, pentru că ar fi idolatrie, adică prea puţin agreabil ţie. Te provoc la luptă, de ce nu te arăţi? Nu cumva cumpăna universului s-a oprit? Ori enigma ta a fost dezlegată şi te-ai aruncat şi tu în apele eterne? Teribil gând!

                Soartă blestemată, te aştept! Nu vreau să te înving prin principii, nici prin ceea ce idioţii numesc caracter, nu vreau să te visez. Nu vreau să fiu poet pentru alţii, arată-te! Te creez în vis, apoi îmi devorez poemul şi asta îmi este hrana. A mă înfometa în acest mod e o ruşine din partea ta, tu care crezi totuşi că eşti mai puternică decât mine …
Îmi pun încrederea în ochi, titani ai adevărului, conservatorii instinctului, ei vor împleti prima privire cu ramuri şi fructe ce vor arăta ce se întâmplă jos, în rădăcina inimii.Chimie a irişilor, enigmă ce-şi continuă enigmatic propria-i dezlegare, actori ce joacă zilnic vechi piese ale privirii aşteptând clipa premierei, a replicii decisive…aşa că, îi aştern sorţii covorul din maci roşii, ei se vor ofili doar la umbra paşilor ei…

*Adaptare personală după un fragment din Søren Kierkegaard – Jurnalul unui seducător