EGIPTENII INVENTEAZA ARTA SCRISULUI – BUTONUL CU REC. SE APRINDE!
ACEŞTI primi strămoşi ai noştri care au trăit în marea pustietate europeană învăţau rapid multe lucruri. Se poate spune fără emoţii faptul că în scurt timp au renunţat la obiceiurile sălbatice şi şi-au dezvoltat o civilizaţie proprie. Brusc, izolarea lor a luat sfârşit. Fuseseră descoperiţi.
Un călător de pe un tărâm necunoscut din sud a avut curajul să treacă marea şi defileurile înalţilor munţi iar drumul său l-a purtat pe continentul european populat de oamenii sălbatici. Acesta venea din Africa. Pornise din Egipt.
Valea Nilului a cunoscut un grad mare de civilizaţie cu mii de ani înainte ca oamenii din vest să viseze la o furculiţă, o roată sau o casă. Şi astfel, ne vom abandona stră-stră-străbunicii în peşterile lor pentru a visita ţărmurile de sud şi de est ale Mediteranei, unde s-a înălţat prima şcoală a umanităţii.
Egiptenii ne-au învăţat multe lucruri. Erau nişte fermieri iscusiţi. Ştiau tot despre irigaţie. Au construit temple după care mai apoi Grecii s-au inspirat şi care au servit drept modele primordiale pentru bisericile în care ne închinăm astăzi. Ei au inventat un calendar ce s-a dovedit un instrument foarte util pentru măsurarea timpului; cu schimbări minore, acesta a supravieţuit până în zilele noastre. Dar cel mai important, egiptenii au învăţat cum să imortalizeze vorbele spre beneficiul generaţiilor următoare : au inventat arta scrisului.
Suntem atât de obişnuiţi cu ziarele, cărţile şi revistele încât ni se pare de la sine înţeles faptul că lumea a fost mereu în stare să citească şi să scrie. De fapt, scrisul, cea mai importantă invenţie, este destul de nou. Fără documente scrise am fi ca pisicile sau ca şi câinii ce-şi pot învăţa pisoii şi căţeluşii câteva lucruri simple şi care, fără abilitatea de a scrie, nu deţin nicio cale în care să se folosească de experienţa generaţiilor anterioare de pisici şi câini.
În primul secol dinaintea erei noastre, când romanii au ajuns în Egipt, au găsit valea plină de mici desene ciudate ce păreau a fi indicii despre istoria acelei ţări. Dar romanii nu erau interesaţi de „nimicul străin” şi nu s-au întrebat despre originea acestor figuri bizare ce acopereau zidurile templelor şi palatelor la fel ca şi nenumărate grămezi de hârtie de papirus. Ultimul dintre preoţii egipteni care înţelegea arta sacră a acestor desene murise cu câţiva ani înainte. Egiptul, privat de independeţă a devenit un depozit plin cu documente istorice importante pe care nimeni nu le putea descifra şi care nu aveau nicio utilitate, nici pentru om nici pentru animale.
Şaptesprezece secole au trecut iar Egiptul a rămas un tărâm al misterului. Dar în 1798, un general francez numit Bonaparte s-a întâmplat să viziteze estul Africii pentru a-şi pregăti atacul asupra coloniilor indiene britanice. El nu a trecut de Nil, iar expediţia sa a fost un eşec. Totuşi, accidental, faimoasa expediţie franceză a rezolvat problema desenelor-limbă a Egiptului antic.
Într-o zi un tânăr ofiţer francez, plictisit de viaţa posomorâtă a micii sale fortăreţii de pe râul Rosetta ( o gură a Nilului ) a decis să-şi petreacă câteva ore libere cercetând ruinele Deltei Nilului. Şi iată! a găsit o piatră care l-a derutat foarte mult. Ca orice altceva din Egipt era acoperită cu mici figuri. Dar această mică bucăţică de bazalt negru era diferită de orice altceva fusese descoperit. Avea trei inscripţii. Una dintre ele era în greacă. Limba greacă era cunoscută. „Tot ce trebuie să fac,” s-a gândit el, „este să compar textul grecesc cu figurile egiptene şi ele îşi vor dezvălui astfel secretele.”
Planul părea destul de simplu dar a durat mai mult de douăzeci de ani pentru a rezolva enigmă. În anul 1802, un profesor francez numit Champollion a început să compare textele greceşti şi egiptene de pe faimoasa piatră Rosetta. În anul 1823 el a anunţat că a descoperit sensul a paisprezece figuri. După o scurtă bucată de timp a murit extenuat de muncă, dar principiile de bază a scrierii egiptene au ieşit la lumină. Astăzi, povestea văii Nilului e mai cunoscută decât povestea râului Mississippi. Deţinem o cronică scrisă ce acoperă patru mii de ani de istorie.
Cum anticele hieroglife ( cuvântul înseamnă „scriere sacră” ) egiptene au avut un rol atât de important în istorie, ( câteva, într-o formă modificată, şi-au găsit locul în propriul nostru alfabet ) ar trebui să ştii ceva despre sistemul ingenios ce a fost folosit acum cincizeci de secole pentru a conserva cuvântul vorbit spre uzul generaţiilor următoare.
Desigur, ştii ce înseamnă o limbă a semnelor. Fiecare poveste indiană de pe plaiurile vestice are un capitol dedicat mesajelor neobişnuite sub forma unor mici desene ce arată câţi bivoli au fost omorâţi şi câţi vânători erau într-un anumit trib. De obicei nu este greu să înţelegi semnificaţia unor astfel de mesaje.
Egipteana antică, pe de altă parte, nu era o limbă a semnelor. Oamenii inteligenţi ai Nilului au trecut de acest nivel cu mult înainte. Desenele lor însemnau cu mult mai mult decât obiectul reprezentat, iar asta voi încerca să explic şi eu.
Să presupunem că eşti Champollion, şi că examinezi o stivă de foi de papirus toate umplute de hieroglife. Deodată dai peste un desen ce înfăţişează un om cu o seceră. „Foarte bine,” ai spune, „asta înseamnă că un fermier a ieşit la recoltat”. Apoi iei alt papirus. Acesta spune povestea unei regine care a murit la optzeci şi doi de ani. În mijlocul unei propoziţii apare un desen cu un om o seceră. Reginele de optzeci şi doi de ani nu manevrau secere. Prin urmare desenul trebuie să însemne altceva. Dar ce?
Acesta e misterul pe care francezul l-a dezlegat într-un final. El a descoperit că egiptenii au fost primii care au folosit ceea ce numim noi acum „scriere fonetică” – un sistem de caractere ce reproduc sunetul ( sau fonul ) cuvântului vorbit şi care face posibilă pentru noi transcrierea tuturor cuvintelor într-o formă scrisă cu ajutorul câtorva puncte şi liniuţe.
Să ne întoarcem o clipă la individul cu secera. Cuvântul „seceră” înseamnă ori o unealtă anume pe care o găseşti în atelierul unui agricultor, ori perfectul simplu ( pers. a III-a, sg. ) a verbului „a secera”.
Acesta a fost procesul cuvântului pe parcursul secolelor. În primul rând a însemnat numai acea unealtă pe care o reprezenta. Apoi acel înţeles a fost pierdut şi a devenit participiul unui verb. După câteva secole, egiptenii au pierdut din vedere amândouă dintre înţelesuri iar desenul 
a ajuns simbol pentru o singură literă : litera „S”. O scurtă propoziţie va arăta ce vreau să zic. Aici este o propoziţie sub formă de hieroglife. 
Un 
înseamnă ori unul dintre cele două lucruri din cap ce-ţi permite să vezi ( eng. `eye`) , ori înseamnă „eu” (eng. `I`), persoana care vorbeşte [ ai ].
Un 
este ori o insectă care adună miere, ori reprezintă verbul „a fi” ( eng. `to be`) care înseamnă „a exista”. Totuşi, poate fi prima parte a unui verb ca „a deveni” sau „a se purta”. În acest caz este urmat de 
care înseamnă ( eng. leaf ) „frunză” – bee + leaf -> believe ->[ bə liv ].
Despre „ochi” ştim cu toţii.
În sfârşit avem un ultim desen : 
.
Este o girafă. Este parte a vechii limbi-semn din care s-au dezvoltat hieroglifele.
Poţi acum să citeşti acea propoziţie fără bătăi de cap.
„Cred că am văzut o girafă.”
Inventând acest sistem pe parcursul a mii de ani, egiptenii puteau scrie orice doreau folosind aceste „cuvinte ambalate” pentru a trimite mesaje prietenilor, pentru a-şi controla afacerile şi pentru a marca istoria ţarii pentru ca viitoarele generaţii să profite de greşelile din trecut.
Traducere şi imagine după Hendrik Van Loon ©
Kontraziceri 