Răsăritul şi Asfinţitul Egiptului
RÂUL Nil era un prieten cumsecade dar ocazional era şi un normator. A învăţat pe oamenii care trăiau de-alungul ţărmului său nobila artă a muncii colective. Ei depindeau unii de alţii pentru a construi tranşee de irigaţie şi pentru a repara fisurile din baraje. În felul acesta, s-au obişnuit cum să se înţeleagă cu vecinii iar acest contract nescris al beneficiului mutual s-a dezvoltat treptat într-un stat organizat.
Apoi, un om a ajuns să capete o putere mai mare decât majoritatea vecinilor săi şi a devenit liderul comunităţii şi comandantul lor suprem în momentele de invazie ale invidioşilor vecini din vestul Asiei aspura văii lor prospere. Cu timpul, el ajungea regele lor şi stăpânea toată întinderea de la Mediterană până la munţii din vest.
Totuşi, aceste aventuri politice ale vechilor faraoni ( cuvântul însemna „omul ce locuieşte în casa mare ) interesa de puţine ori pe răbdătorul şi muncitorul ţăran al câmpului. Astfel, aprovizionat, nu era obligat să plătească mai multe taxe regelui său mai mult decât ar fi cuvenit el; acceptase supunerea faţă de faraon în acelaşi mod cu o făcuse cu cea faţă de atotputernicul Osiris.
Lucrurile stăteau altfel atunci când un invadator străin venea şi îi fura tot ce deţinea. După douăzeci de secole de viaţă independentă, un trib sălbatic de păstori arabi, numiţi Hyksos, au atacat Egiptul, şi pentru cinci sute de ani aceştia au rămas stâpânii văii Nilului.
Aceştia nu erau foarte simpatici şi deloc populari şi o ură la fel de mare a fost simţită şi pentru evreii care au sosit în ţinutul Goşen pentru a găsi adăpost după lunga lor rătăcire prin deşert şi care au ajutat uzurpatorul străin lucrând în serviciul său ca adunători de taxe şi funcţionari de stat.
Însă imediat după anul 1700 î.Hr. locuitorii Tebei au pornit o revoluţie şi după o lungă luptă tribul Hyksos au fost alungaţi din ţară iar Egiptul a redevenit liber.
O mie de ani mai târziu, când Asiria a cucerit toată partea vestică a Asiei, Egiptul a intrat sub dominaţia imperiului ce aparţinea lui Sardanapalus. În secolul VII î.Hr. a revenit încă o dată la starea de stat independent ce se supunea stăpânirii unui rege ce trăia în oraşul Saïs de pe Delta Nilului. Dar în anul 525 î.Hr., Cambyses, regele perşilor, a luat în stăpânire Egiptul iar în secolul al IV-lea când Persia a fost cucerită de Alexandru cel Mare, Egiptul a devenit de asemenea o provincie Macedoneană. Şi-a câştigat o urmă de independenţă după ce unul din generalii lui Alexandru s-a proclamat rege al unui nou stat egiptean şi a fondat dinastia Ptolemeilor care îşi avea sălaşul în oraşul proaspăt ridicat, Alexandria.
În sfârşit, în anul 89 î.Hr., au venit romanii. Ultima regină egipteană, Cleopatra, a încercat din răsputeri să salveze ţara. Frumuseţea şi farmecul său erau mai periculoase pentru generalii romani mai mult decât jumătate de duzină de leşuri de soldaţi egipteni. Era ca o sabie cu două tăişuri ce avea ca ţintă inimile cuceritorilor romani. Însă în anul 30 î.Hr., Augustus, nepotul şi moştenitorul lui Cæsar, a poposit în Alexandria. El nu împărtăşea admiraţia unchiului său faţă de adorabila prinţesă. În schimb, i-a distrus armatele cruţându-i totuşi viaţa obligând-o, ca o pradă de război, să participe în marşul triumfal. Când Cleopatra a aflat de planul acesta s-a sinucis înghiţind otravă. Iar Egiptul a devenit o provincie romană.
Traducere după Hendrik Van Loon ©
Kontraziceri 