IV : Preistoric dar Destoinic

OMUL PREISTORIC ÎNCEPE SĂ-ŞI CONFECŢIONEZE LUCRURI.

Omul TIMPURIU nu ştia ce înseamnă timpul. Nu ţinea urma zilelor de naştere sau a aniversărilor de căsătorie sau a momentului morţii sale. Nu deţinea noţiunea de : zile, săptămâni sau ani. Dar într-un mod generic urmărea trecerea anotimpurilor, asta pentru că observase că iarna aspră era urmată invaribil de blânda primăvară – care la rândul ei înflorea într-o vară fierbinte, moment  când fructele se coceau, apoi vara se termina când oaspeţi ai vântului măturau frunzele din copaci şi o însemnată parte din animale se pregăteau pentru somnul lung de hibernare.

Dar acum, ceva neobişnuit şi mai degrabă înfricoşator s-a întâmplat. Era ceva în neregulă cu vremea. Zilele calde ale verii veniseră prea târziu. Fructele nu s-au copt. Vârfurile munţilor care erau de obicei inundate de verdeaţă zăceau acum ascunse sub povara unei pături groase de zăpadă.

Astfel, într-o dimineaţă, câţiva oameni sălbatici, diferiţi de celelalte creaturi ce trăiau în acel cartier , au coborât din zona culmilor înalte. Aceştia oameni arătau costeliv şi robi ai înfometării. Scoteau sunete neinteligibile pentru restul. Se pare că se referau la faptul că le era foame. Nu era destulă hrană pentru amândouă grupurile de locuitori, nativii şi noii veniţi. Când cei din urmă au încercat să rămână mai mult de câteva zile, o bătălie teribilă  s-a iscat, bătălie ce implica gheare mai mult decât unghii iar familii întregi au fost ucise. Ceilalţi au scăpat înspre coastele muntoase ajungând să moară în următorul viscol.

Totuşi, oamenii din pădure au tras o sperietură zdravănă. Zilele deveneau mai scurte iar nopţile mai reci pe măsură ce trecea timpul.

Într-un sfârşit, într-o depresiune dintre două dealuri s-a ivit o mică bucată de gheaţă verde. Foarte rapid aceasta creştea în viteză şi mărime. Un gheţar gigantic venea alunecând la vale.  Pietre uriaşe erau împinse în jos. Cu sunetul a zeci de mii de vijelii, torente cu amestec de gheaţă, noroi şi pietre de granit se rostogoleau într-o învălmăşeală ce a însemnat pentru oamenii din pădure o moarte mai mult sau mai puţin liniştită în somn. Copaci masivi, vechi de secole transformaţi într-o secundă în surcele. Apoi a început să ningă.

A nins fără oprire luni întregi. Toate plantele au pierit iar animalele rămase au fugit în căutarea soarelui dinspre sud. Omul şi-a urcat odraslele pe umeri şi s-a alăturat lor. Dar el nu putea călători la fel de repede aşa că i-a fost dat să aleagă între gândire rapidă sau moarte rapidă. Se pare că a preferat-o pe cea dintâi deoarece a reuşit să supravieţuiască celor patru ocazii în care nemiloasele perioade glaciare au ameninţat viaţa tuturor fiinţelor de pe pământ.

În primul rând era necesar ca omul să se îmbrace cu haine pentru a nu degera. A învăţat cum să sape găuri şi cum să le acopere cu frunze şi crengi; capcane în care prindea urşi sau hiene pe care ulterior le curma viaţa cu o piatră iar a căror blană îi folosea la confecţionarea de haine pentru el şi familia sa.

Următoarea problemă a fost cea a adăpostului. O problemă simpă. Multe animale aveau obiceiul de a dormi în peşteri întunecate. Astfel, omul le-a urmat exemplul, mai mult, a alungat animalele afară din adăposturile lor confortabile şi şi-a înfipt în loc steagul său.

Chiar şi-aşa, climatul era prea sever pentru mulţi dintre ei iar cei bătrâni şi cei tineri au murit într-un ritm covârşitor. Totuşi, unui geniu i-a venit ideea de a folosi focul. Odată, în timpul vânătorii, a nimerit într-un incendiu de pădure. Şi-a adus aminte că fusese aproape ars de viu de acele flăcări. Până aici focul a fost un vrăjmaş. Acum a devenit un prieten.  A adus un copac căzut la pământ de afară

în peşteră şi l-a aprins prin focul mocnit al crengilor altui copac. Lucrul acesta a transformat peştera într-o cameră de lux …

Şi aşa se face că într-o seară un pui mort a căzut în foc. Nu a fost până ce nu s-a prăjit bine. Omul a descoperit că gustul cărnii era considerabil mai bun când era gătit şi din momentul acela s-a descotorosit de vechiul său obicei împărtăşit şi cu celelalte animale şi a început să-şi pregătească hrana.

În felul acesta mii de ani s-au scurs. Numai oamenii ce aveau creierul cel mai dezvioltat au supravieţuit. Ei au trebuit să se lupte zi şi noapte împotriva frigului şi a foametei. Au fost practic obligaţi să inventeze unelte. Au învăţat cum să ascută pietrele în topoare şi cum să facă ciocane. Au fost constrânşi să-şi facă provizii de hrană pentru a se pune la adăpost de lungile nopţi glaciare ale iernii şi de asemenea au aflat că lutul poate fi modelat în formă de vase şi întări mai apoi sub acţiunea razelor solare. Şi astfel perioada glaciară, ce ameninţase distrugerea rasei umane, a devenit cea mai de preţ lecţie deoarece a forţat omul să-şi pună la contribuţie creierul.

 

 

Traducere şi imagine după Hendrik Van Loon ©