Rămăşiţe nearse

       O luptă, prima care flutura steagul fragil al lucidităţii, în fundal permanentul apus flutura steagul tablourilor roşii şi al luminii conştiincioase, al venirii şi revenirii naturale, indiciu suficient, dar până la urmă cine vrea să fie avertizat asupra existenţei proprii?         
    Trăgea orizontul cu privirea, la fel cum trăgea din ţigara găsită după calorifer.În fuga lui spre ce era vizibil şi-a lăsat intuiţia să cadă pe trepte, iar ea era ciugulită treptat, răsplată a  turnirului dintre vrăbiile din mână şi ciorile de pe gard.N-a mai respirat din aerul  conştiinţei de sine iar asta ar fi fost înăbuşitor în lipsa tubul de amintiri visătoare.Zgomotul prezentului nu se mai datora doar ecoului din trecut pentru că viitorul era un căpcăun cu gura mare care… mănâncă şi strigă mult.
   Seară din nou, caloriferul nu îl încălzeşte cu nimic, a devenit imun din nou la injecţiile de Luciditate Forte, îşi recuperează trăiri din reprezentări aparent apărute de nicăieri; nu neagă, e modul subconştientului de a răsturna din raftul de sus tot ce ai nevoie… îi râde inima în ghionturi pulmonare săpând în mina propriei curiozităţi cu târnăcopul semnului întrebării spre lumini mai întunecate.
Această penetrare a cunoaşterii aduce aminte vag de dorinţa urgentă faţă de propria-i creaţie, scop diferit şi cu mijlocire rapidă, însă acum sapă încet căci viaţa extrauterină rezervă comori mari în tranşe mai mici…

Scrisoare din Ţara-de-Nicăieri

         Îmi caut inima.Cu ultima rezervă de energie, vreau să o găsesc, să-i mulţumesc „gazdei”, şi să-i spun că bucuria descoperirii e mai mare decât reproşul ospitalităţii.Da, strigătul meu este de fapt un suspin trândav, iar „ultima mea rezervă” – o uşoară forţare a gazdei de a-mi uda buzele cu oţetul speranţei.
     N-am găsit-o nici la paragraful II, şi pot doar să mi-o amintesc când era goală, totuşi fericită.Ceaţa în care mi-o amintesc e creată de : modul ireversibil al plecării ei, al destinaţiilor unde a lăsat ofrande promiţătoare : părţi din ea.
      Tremorul provocat de predarea ei mi-a fost mereu un viciu cu caracter retoric, asemănător fumătorului ce comunică în singurătate cu ţigara la un nivel ştiut numai de el.
Căutarea mi-a adus nopţi albe peste nopţi negre, nopţi gri.Răsărituri neaşteptate sub lentila frământărilor mi-au luminat ochii forţându-mă să dorm numai din motive fotofobice.M-am amuzat deseori la sunetul bătăilor inimii privindu-l ca pe-un fundal  ironic al scopului meu.Delir…
      Te caut, ai libertatea şi controlul să mi te afişezi în atât de multe himere ca şi căutări, totuşi ai grijă, controlul e mai probabil să fie exercitat asupra lucrurilor decât a sinelui.
      Şi…nu contează că e împrăştiată, contează că atunci când o voi găsi o voi readuna pentru virtutea celei ce o găzduia în taină…