(Am auzit zvonuri în gară cum că Viitorul ce-l caut este prea departe, iar şinele nu se preling până acolo.Nu le-am răspuns nimic, în schimb sângele-mi necheza în vene ca să plec indiferent de urmări.)
Cu Trecutul bagaj, m-am urcat în Trenul Prezentului.Imediat cum am pus bagajul în raft a şi dispărut, atunci am ştiut că pornisem deja.Totuşi nu a dispărut de tot, se poate distinge clar fermoarul atunci când mi se face foame, sau când vreun `domn Goe` trage maneta de urgenţă – atunci îmi cade-n cap, mereu cu fermoarul deschis într-un zâmbet parşiv şi larg, aruncându-mă în întunericul Trecutului.
Mă trezesc, nici nu dormisem, mi-am pipăit doar prea tare viciul reveriei, ce visasem era adevărat şi trebuie să-mi dau valiza jos din cap.În toate compartimentele se avertizează : Somnul este interzis!
De parcă ai putea dormi ştiind cât a costat biletul (+), sau cât de lung e drumul (=), sau măcar de-ar fi locomoţia antrenată de clipit (;;), dar ochii se rostogolesc invers când pe geam nu-i niciun vers, iar inspiraţia în criză e mai mult decât oxigen, e ispita somnifobiei ce nu era.
Stând la (Pe)trecerea Timpului am traversat plictiseala călare pe-o zebră şi începusem să număr natural (6 ignoranţa! 7 poate fi speranţa) sincronizând prezentul numărului spus cu viitorul celui de numărat, în timp ce : croiam drum prin gânduri cu maceta, le-mpleteam în hamuri de trăsură pentru cai fără măsură şi pedale excitate de piciorul care-accelera.
Dezmeticit, sătul de Carpe Diem îmbibat prin tren,
Observ că geamul sărăceşte de un mâner intern.
Uluit de ce se contura ca o capcană
Izbesc prin uşa sărăcită tot la fel,
Răzbesc cu umăru-mi îndrăgostit de-o rană
O ling când trenu-mbrăţişează un tunel.
Şi iată bezna! Vântul ce lumina-l dă când pleacă,
O sabie de Întuneric supărată, învăluie totu` fără teacă,
Eu încă sunt lipit de umăr să-mi înving
O conştiinţă resemnată-n teatrul de himere,
Că rana merită şi trenul dragostei aş vrea să-mping
Şi totuşi cicatricea s-ajungă cu întârziere…