Am plecat în viitor…

    

(Am auzit zvonuri în gară  cum că Viitorul ce-l caut este prea departe, iar şinele nu se preling până acolo.Nu le-am răspuns nimic, în schimb sângele-mi necheza în vene ca să plec indiferent de urmări.)      

   

     Cu Trecutul  bagaj, m-am urcat în Trenul Prezentului.Imediat cum am pus bagajul în raft a şi dispărut, atunci am ştiut că pornisem deja.Totuşi nu a dispărut de tot, se poate distinge clar fermoarul atunci când mi se face foame, sau când vreun `domn Goe` trage maneta de urgenţă – atunci îmi cade-n cap, mereu cu fermoarul deschis într-un zâmbet parşiv şi larg, aruncându-mă în întunericul Trecutului.
      Mă trezesc, nici nu dormisem, mi-am pipăit doar prea tare viciul reveriei, ce visasem era adevărat şi trebuie să-mi dau valiza jos din cap.În toate compartimentele se avertizează : Somnul este interzis!

De parcă ai putea dormi ştiind cât a costat biletul (+), sau cât de lung e drumul (=), sau măcar de-ar fi locomoţia antrenată de clipit (;;), dar ochii se rostogolesc invers când pe geam nu-i niciun vers, iar inspiraţia în criză e mai mult decât oxigen, e ispita somnifobiei ce nu era.

Stând la (Pe)trecerea Timpului am traversat plictiseala călare pe-o zebră şi începusem să număr natural (6 ignoranţa! 7  poate fi speranţa)  sincronizând prezentul numărului spus cu viitorul celui de numărat, în timp ce : croiam  drum prin gânduri cu maceta, le-mpleteam în hamuri de trăsură pentru cai fără măsură şi pedale excitate de piciorul care-accelera.

 

Dezmeticit, sătul de Carpe Diem îmbibat prin tren, 

Observ că geamul sărăceşte de un mâner intern.

Uluit de ce se contura ca o capcană

Izbesc prin uşa sărăcită tot la fel,

Răzbesc cu umăru-mi îndrăgostit de-o rană

O ling când trenu-mbrăţişează un tunel.

Şi iată bezna! Vântul ce lumina-l dă când pleacă,

O sabie de Întuneric supărată, învăluie totu` fără teacă,

Eu încă sunt lipit de umăr să-mi înving

O conştiinţă resemnată-n teatrul de himere,

Că rana merită şi trenul dragostei aş vrea să-mping

Şi totuşi cicatricea s-ajungă cu întârziere…

    
      

Rămăşiţe nearse

       O luptă, prima care flutura steagul fragil al lucidităţii, în fundal permanentul apus flutura steagul tablourilor roşii şi al luminii conştiincioase, al venirii şi revenirii naturale, indiciu suficient, dar până la urmă cine vrea să fie avertizat asupra existenţei proprii?         
    Trăgea orizontul cu privirea, la fel cum trăgea din ţigara găsită după calorifer.În fuga lui spre ce era vizibil şi-a lăsat intuiţia să cadă pe trepte, iar ea era ciugulită treptat, răsplată a  turnirului dintre vrăbiile din mână şi ciorile de pe gard.N-a mai respirat din aerul  conştiinţei de sine iar asta ar fi fost înăbuşitor în lipsa tubul de amintiri visătoare.Zgomotul prezentului nu se mai datora doar ecoului din trecut pentru că viitorul era un căpcăun cu gura mare care… mănâncă şi strigă mult.
   Seară din nou, caloriferul nu îl încălzeşte cu nimic, a devenit imun din nou la injecţiile de Luciditate Forte, îşi recuperează trăiri din reprezentări aparent apărute de nicăieri; nu neagă, e modul subconştientului de a răsturna din raftul de sus tot ce ai nevoie… îi râde inima în ghionturi pulmonare săpând în mina propriei curiozităţi cu târnăcopul semnului întrebării spre lumini mai întunecate.
Această penetrare a cunoaşterii aduce aminte vag de dorinţa urgentă faţă de propria-i creaţie, scop diferit şi cu mijlocire rapidă, însă acum sapă încet căci viaţa extrauterină rezervă comori mari în tranşe mai mici…